Fiecare familie are, în opinia mea, acea persoană ce parcă îi leagă pe toți. Acea persoană în jurul căreia pare că gravitează familie: capul familiei.

Pentru familia mea, acea persoană era, bunicul meu de pe partea mamei. Cu poveștile lui, și cu stădania prin care a realizat tot în viață, bunicul a reușit să ne ofere ceva mult mai prețios decât orice bun material, ambiția de a lupta, de a munci. Era totuși un puști, 19 ani, când a ajuns director de școală la cucurigu, adică pe la Gropnița parcă, un sat pe care sincer nu cred că l-aș găsi pe hartă. Și pe unde a fost a făcut școală, a făcut gospodărie și oamenii l-au iubit pentru asta. Și acum la Popricani, există fântâna pe care oamenii o să-ți spună că a făcut-o “Domnu Director”, iar asta este o moștenire mult mai prețioasă decât orice.

Așa vreau eu să-mi amintesc bunicul, ca un om de la care am învățat că dacă muncești, și ești om, vei reuși să lași ceva după tine, nu numai prin copii pe care îi ai ci și prin amintirea celor ce te-au știut. A fost domnul director, domnul diriginte, domnul profesor, tata, bunicul și străbunicul, un om pe care sper că l-am făcut mândru, și căruia sper că îi voi da și în continuare motive să fie mândru.

Până la urmă este și moartea un început, chiar dacă pentru noi reprezintă începutul unei vieți fără nucleul familiei, fără cel ce ne alina mereu. Rămân povețele, experiențele, și tot ceea ce ne-a dat de-a lungul vieții, lucruri ce au ajuns mai mult sau mai puțin să ne definească și pe noi ca oameni.