Sau cel puțin nu ar trebui să fie.
Cei care au mai trecut pe aici săptămânile astea au putut citi că doi oameni care au însemnat enorm pentru mine și ceea ce sunt astăzi au plecat de lângă noi, ăștia vii și cinici. Și binențeles că nu prea reușesc să mă îndepărtez de acest subiect. A avut și Cristina aportul ei, trebuie să recunosc.
Dar oricum…discutam acum nu foarte mult timp cu o altă persoană foarte importantă, mama, că recunoașterea finalității vieții, și acceptarea acestui fapt nu e apanajul celor trecuți de 80 de ani. Pentru că până la urmă vedem și copii bolnavi de cancer sau alte maladii incurabile nu? Sau tineri care nu ajung să iubească, să-și țină copii în brațe, și care sunt foarte conștienți de finalitatea vieții. Și până la un punct poate abia acești oameni sunt cei ce trăiesc cu adevărat. Pentru că ei sunt cei ce prețuiesc cu adevărat fiecare zi.
Binențeles nu vreau să începem cu toții să ne plângem de milă că va veni și ziua când nu vom mai fi, ci doar să învățăm să apreciem ceea ce avem, fiecare zi și pe cât posibil fiecare apus de soare. Pentru că dacă te vei concentra numai pe ce e negativ în viața ta atunci se cheamă că nu ai trăit.
Idealul ar fi să ne ducem cu zâmbetul pe buze nu? Numai că pentru asta trebuie să trăiești cu adevărat!
Comentarii recente