Voi încerca să nu fiu prea dură în exprimare în cele ce urmează (mama zice că a crescut o doamnă așa că să mă port ca atare), dar povestea de azi este legată tot de cum nu se prețuiește deloc munca intelectuală la noi, la români.
Citeam ieri pe blogul Laurei despre procesul pe care l-a avut cu editura RAO. Nu sunt în măsură să comentez de ce, de cum a pierdut respectivul proces, așa că citiți și postul ei de astăzi pentru mai multe detalii. Sunt convinsă că de acum Laura va avea grijă să aibă contractele mai solide ca cimentul de astăzi înainte pentru a evita neplăceri ulterioare.
Acum ceva timp a semnalat și Denisa o situație asemănătoare. Și atunci vine întrebarea: chiar numai așa știm să facem afaceri? Cu întârzieri de plată care se explică numai până la un punct sau cu contracte pe care ne facem că nu avem timp să le semnăm, sau nu am văzut mail-ul cu prețul cerut? Suntem atât de departe de ceea ce ar trebui să fie normal. Nu este firesc să nu plătești pentru serviciile ce ți se prestează. Cel mai grav este că situația este generalizată, se crede că este ok, sunt mulți sclavi pe plantație, etc. Probabil până la urmă vor ajunge să lucreze pe proiecte de genul ăsta numai cei ce suportă faze de acest gen și să vezi atunci traducere superbă când mai cumperi o carte.
Până una alta putem doar trage niște semnale de alarmă, și să sfătuim pe toată lumea să aibă mare atenție la contractele pe care le semnează pentru că la români se pare că bunl simț are un cu totul alt înțeles.
Comentarii recente