E bine că am lăsat să mai treacă ceva timp până să scriu aceste rânduri… sunt șanse să fiu mai temperată și să ard mai puține poduri 🙂
Înmormântările românești sunt de toată jalea. Ajungi să nu ai timp să-ți plângi mortul rătăcit printre discuții despre număr de sarmale, poduri, pomeni, etc. De partea asta eu personal am scăpat. Nu am fost direct implicată și pe de altă parte la câtă lume a fost eu mai lipseam să-mi dau o părere pe acolo.
De departe priveghiul e cel mai “vai de capul meu” obicei. Te aduni și stai și discuți despre… ce ai chef, de mort, de Facebook, de muncă de dracu mai știe ce. Totul la capul mortului. Sinistru. Apoi vine popa, îți cântă de locuri cu verdeață ( m-a bușit râsul de fiecare dată), apoi pleacă… și… gata.
Singurul lucru bun la chestia asta e că cei apropiați pot să-și ia rămas bun… eu am profitat de asta știind că la înmormântare tre să o țin pe mama.
Buuun… ce mi s-a părut aiurea tare: întreba una pe Facebook pe wall-ul soră-mii ce s-a întâmplat. Tu, dacă nu mai puteai de curiozitate, era mai elegant să întrebi direct pe cineva din cei care au tot scris pe peretele ăla condoleanțe. Un picuț de discreție, bun simț, înțelegi tu până la urmă.
Babele care au ținut să-i spună lui maica-mea că nu au văzut mort mai frumos. Binențeles vacă cu cabină că nu cred că ai văut mulți morți de 35 de ani la cei 100 ai tăi. Și fix asta îi trebuia lui mama, să-i spui tu că vaaai parcă erați surori. Clar, sensibilitatea a murit de mult.
Cred că premiul: “of mamă da mult ai mai gândit” se duce la angajatele stării civile. De ce? Pentru că nu știe fetele că dacă lucrezi cu oameni ai nevoie de ceva… empatie, bun simț, ceva. Pe certificatul constatator al soră-mii a fost trecut și hematomul pe care l-a avut în noiembrie 2014. Nimic în neregulă, clar nu de asta murise, daaaaar o tanti a zis că e bine să le povestească lui maică-mea și cumntă-miu că asta e moarte suspectă, că trebuie sunată poliția, procuratura, pe tata bătrânu’ zic să-l mai sunăm. Acum, eu nu zic, poate o fi vreo măsură tâmpită în legislație care le pune bețe în roate la fete, legi tâmpite avem o gașcă; dar, poate un pic de empatie nu ar strica, mai ales dacă lucrezi la departamentul decese. Varianta: doamnă, domule, trebuie completat aici așa. sau mai îmi trebe actul X îmi cer scuze că vă pun pe drumuri, era mai ok. Așa că, poate vă trimite cineva la niște cursuri de “cum să vorbești cu omul îndurerat”. E posibil să va ajute să scutiți niște familii de niște amintiri neplăcute. Notă: orice moarte suspectă, o raportează medicul, nu ajunge la starea civilă… dar de unde nu-i…
Și cam astea… sunt puține totuși, restul intră la categoria: la nuntă, botez și înmormântare sigur ies discuții.
Partea “bună”; Ioana a însemnat mult pentru multă lume. Nici nu avea de ce să nu pentru că a încercat mereu măcar să nu facă rău dacă nu poate muta munții, ceea ce s-a tradus în multe momente frumoase ale celor ce au cunoscut-o de care să-și amintească.
Am avut suport din partea unor oameni care nu sunt fix lângă mine dar care au fost mai aproape decât unii membrii ai familiei. Am o prietenă, prima care s-a prins de ce s-a întâmplat care a reușit să pună toată grija ei pentru mine în două cuvinte: “Ești ok?” atât a trebuit ca să știu că dacă am nevoie de ea e acolo pentru mine oricând.
Doi, m-au îmbrățișat oameni care erau de vârsta Ioanei, care m-au știu de când eram o mucoasă, pe care firește nu îi mai țineam minte, dar care au vrut să vină să plângă lângă mine. Mulțumesc!
Trei. Cea mai bună prietenă a Ioanei a rupt bucăți din mine când a venit prima oară la priveghi. Cred că atunci m-a trăsnit pe mine realitatea situației: Ioana nu mai era și nu mai vine înapoi.
Patru. Tura asta a citit preotul tot elogiul pe care l-a primit, nu ca la bunicu unde a mai sărit. A contat mult pentru mine. La fel cum a contat că a trebuit să facă pauze că-i tremura vocea. Întradevăr, nimic nu te lovește în moalele capului mai mult decât să vezi un copil pe care l-ai văzut crescând în sicriu. Așa că mulțumesc că ne-ai arătat cât de mult a însemnat copilul ăsta nu numai pentru familia lui.
Cinci. Ar merita cred un roman fluviu jumătatea mea pentru cât m-a susținut săptămâna trecută. Am avut noroc de băieții mei, unul că m-a ținut să bocesc, să urlu, să lovesc, celălalt că a râs ca niciodată, m-a pupat ca niciodată și a fost un adevărat Xanax umblător. Sunt cu adevărat binecuvântată… 🙂
Și cred că cu asta terminăm cu episodul înmormântări. Trebuie cu toții să încercăm să ne reluăm viețile de unde le-am lăsat, până la urmă și în amintirea Ioanei care nu ar fi vrut să bocim pe vecie… rana rămâne, va fi acolo mereu, dar viața merge înainte.
Comentarii recente