Iubirea

Da știu… urmează să fiu melodramatică probabil, oleacă romantică și din seria “adolescentă îndrăgostită”. Ați fost avertizați.

Sunt de acum mulți ani de când ne “chinuim” viețile unul celuilalt, ani frumoși, ani cu certuri, ani plinide multe, bune, rele, neutre.

Capacitatea ta de a lua o fată super dificilă și praf emoțional și de a o pune pe picioare, rămâne cred cea mai mare calitate a ta. Multă răbdare ți-a trebuit cu mine. Mersi pentru asta.

Mersi și pentru felul în care te uiți la mine câteodată, nu prea des, ci doar suficient cât să știu că tot eu am rămas singura. Privirea care mă face să-mi aduc aminte cât de norocoasă sunt că exiști și nu ai fugit încă.

Și apoi, apoi a venit cireașa de pe tort: privirea cu care îți îmbrățișezi fiul în fiecare seară când doarme. Privirea care îmi demonstrează din nou că Alex are un super tati. Și asta zice multe.

Eu mi-am găsit omul cu doza potrivită de nebunie să mă suporte, să aibă răbdare și să mă ajute să mă recompun după momentele nasoale pe care inevitabil mi le oferă viața… sunt poate până la un punct prea norocoasă.

Mă bucur că nu-mi aduci trandafii în fiecare weekend… era prea multă baftă și chiar că trebuia să fie ceva în neregulă atunci… 🙂

Mulțumesc pentru perfecțiunea noastră, pentru că ești refugiul meu, și singurul om care mă cunoaște cu adevărat.