Băi tată și cât am sperat să nu mai scriu despre boală și spitale așa vreo 1000 de ani.
Nici nu știu ce e mai rău, faptul că vezi un om cum se topește, sau neputința familiei care ar da tot, ar face orice pentru încă o zi. Ce întrebi un bolnav de cancer? Cum te mai simți? Pare cinic nu? Îmi și imaginez răspunsul meu: Fantastic, mor încet, plin de citostatice, mă doare tot, dar în rest sunt extraordinar!
Știi cum ajungi să apreciezi viața ca pe nu știu ce? Faci o plimbare până la oncologie. Nu-ți mai trebuie altă motivație ca să mănânci sănătos sau să mai urci și pe scări nu cu liftul, cel puțin mie nu.
Nu știu cum reușesc, sincer spun toate acele familii care se duc în vizită în acea clădire nouă, frumoasă, curată, dar care parcă duhnește a moarte. Te aștepți să o vezi la orice colț, cu coasa ei nemiloasă.
La capitolul pozitiv, pentru că este și așa ceva, personalul este foarte drăguț, grija pentru pacienți super…deci se poate și într-un spital de stat, trebuie doar cap și să oferi omului niște condiții de muncă ceva mai sus de Evul Mediu.
Vă doresc la toți să nu călcați pe acolo, EVER!
Să ne auzim sănătoși!
Comentarii recente