Se pare că timpul nu mai are răbdare cu tineretul de azi…
Știu că toată lumea se plânge mai mult sau mai puțin că nu mai are timp să facă ce vrea. Și eu din păcate nu sunt o excepție. Deși îmi place să cred că sunt pe drumul cel bun în ceea ce privește să nu pun capul pe pernă până ce nu am vorbit cu cei dragi (pentru că avem zile când am fi în stare să vorbim mai mult pe Skype decât face-to face). Aveam o colegă de muncă acum multe milenii care avea o regulă de aur: să-și culce ea fata în fiecare seară.
Trebuie să încercăm să nu ne lăsăm purtați în vârtejul cotidian din care se pare că ne smulge numai un deces, o nuntă sau un botez. Pentru că viața mai trebuie și trăită. Mai trebuie să mai și râdem, să dăm ce avem mai bun și acasă, pentru cel/cea care merită poate cel mai mult zâmbetul ăla. Pentru noi…o plimbare pe seară, mână în mână, când cuvintele sunt inutile…pentru sufletul nostru.
Să nu mai amânăm la infinit lucruri perfect normale (cum ar fi concediul pe care îl amân de 3 ani). Să văd ce are țara asta mai bun de oferit, și poate să ajung să văd Parisul de mână cu iubirea vieții mele, să arunc o monedă în Fontana di Trevi și să admir Sagrada Familia și…visul suprem Japonia.
Așa că hai să nu mai lăsăm pe niciodată, să trăim cât putem, să ne bucurăm de cât putem, și mai ales să-i prețuim pe cei dragi cât îi avem. Și încă ceva…să învățăm să ne bucurăm de lucrurile simple, dar atât de importante, ca zâmbetul unui bebe ce te cuprinde cu mânuțele pentru că acolo se simte în siguranță…asta chiar e fericire.
Comentarii recente