Cine nu are bătrâni

Să-și cumpere…așa zice românul nu?

Și totuși se poate observa o lipsă din ce în ce mai mare a unui respect pentru bătrâni. Azi, în urma unui popas scurt prin piață, am văzut un bătrânel care a analizat îndelung dacă are bani pentru niște caise. Omul îmbrăcat îngrijit, avea alura de om mândru. Mi-a fost rușine să-i spun: Tataie îți iau eu un kilogram de caise. Că mi-a părut rău după aia este altă discuție. Mi-a adus aminte de bunicul… Aceeași alură, același chip. Inutil să mai precizez cum m-am simțit toată ziua după această întâmplare.

Mi-am dat seama, printre altele, că bunicul meu îmi oferea o stabilitate pe care acum o găsesc cu dificultate. Ce stabilitate? Stabilitatea rădăcinilor. Locului de unde știam că vin. Fără el…nimic nu mai e la fel, dar nu numai asta, nimic nu mai pare la locul lui. Nu mai are cine să ne povestească aceleași întâmplări mereu, nu mai are cine să ne adune în jurul mesei la un eveniment. Așa că, pe lângă faptul că îi duc dorul oricum, mai este și sentimentul de pustiire, de lipsă a unui loc căruia să-i spun: de acolo vin. Din nou, inutil să spun cât de dureros este acest sentiment.

Așa că, cei ce mai aveți rădăcinile, lăsații să vă învăluie cu povești, cu pățanii, cu povețe. Pentru că nimic nu se compară cu acel moment.

Eu, acum încă învăț să trăiesc fără cel ce îmi dădea stabilitatea locului de unde vin. Deși, poveștile lui rămân, influența lui asupra mea rămâne, și el va rămâne rădăcina mea, busola mea morală numai că acum în loc să-mi povestească el mie, îi povestesc eu lui, cu fiecare vizită la cimitir.