Se pare că Moartea are un simț al umorului pe care eu nu prea îl înghit.
Pentru că din nou, mult prea devreme trebuie să-mi iau la revedere de la o persoană care din mai multe puncte de vedere mi-a schimbat viața. Binențeles că nu numai mie, pentru că doar de asta trăim, nu? Pentru a lăsa o amprentă asupra celor ce ne înconjoară.
Niciodată nu va fi momentul să spui adio, la revedere sau orice. Pentru că nimic nu te pregătește pentru asta. Și atunci te trezești în fața durerii și încerci, în ritmul tău, să treci prin stagiile durerii. Unii mai repede, de-alte cerebrale reci ca mine, alții mai greu.
Trist e că trebuie să te lovească un eveniment de genul ăsta în moalele capului ca să-ți dai seama că viața e mult prea scurtă și efemeră ca să ne pierdem timpul cu trivialități. Pentru că pe termen lung…cei ce te vor pomeni sunt cei care contează, nu cât ai câștigat sau câte mașini ai avut.
Așa că, mult mult prea devreme trebuie să spun la revedere, pentru că nu e adio, celui ce mi-a fost ca un tată. Cele două figuri parentale din viața mea nu mai sunt. Și uite așa, după numai o lună și oleacă, încep din nou, o altă viață, cu alte persoane, sau mai bine spus cu lipsa unor persoane.
Punct. Și de la capăt, ridică-te și umblă că viața nu stă să te aștepte pe tine să-ți stergi mucii. Nu ia pauză și nici nu te va scuti că ai un moment mai prost. Și trăiește fiecare zi ca și cum ar fi ultima…nu e un clișeu, e un lucru pe care ar trebui să-l aplicăm toți.
Comentarii recente