Despre durere

Durerea este cred din anumite puncte de vedere cel mai rău sentiment pe care-l trăim. Asta pentru ca în funcție de om, poate scoate ce-i mai rău din el. Fiecare dintre noi face față altfel la durere, binențeles, mă refer la cea emotională. Câteodată cea fizică poate părea un mizilic pe lângă senzația că ți s-a rupt inima în două, sau mai multe, și sentimentul de disperare ce îi urmează: “Cum mai ajung eu din nou întreg acum?”

De ce atât pesimism? Imaginați-vă: Raluca, sor’ta a făcut un atac cerebral. Mi s-au tăiat genunchii… a urmat o operație deloc usoară, căreia i-a supraviețuit, în urma căreia începuse să se refacă chiar mult mai repede decât estimau medicii.

Și ce face coana viață? În purul ei stil de a te doborî exact când zici că lucrurile s-au aranjat: Aprilie a venit cu un diagnostic necruțător: glioblastom multiform grad IV.

Din toate mamele cancerului, ăla care nu se vindecă deloc, și la care supraviețuirea de 2 ani după diagnostic e considerată mega succes.

Nu voi discuta firește despre impactul pe care l-a avut asupra mamei; cred că vă puteți imagina, plus că ar fi nedrept să încerc eu să cuprind în niște rânduri durerea ei… nu voi reuși.

Eu? Eu am trecut printr-o serie de sentimente: am fost în primul rând furioasă firește. Bine că suportă Pământul ăstă bețivani care-și bat nevestele, copii, tot ce apucă, fufe care își aruncă copii în buda din curte, și alte scursuri.

Apoi, încet încet a venit momentul: Nu o să o tratezi ca pe o muribundă… va ști că moare și ca nu o să-și vadă copii mari nu trebuie să-i mai aduci și tu aminte. Așa ca am îngropat durerea.. cât de adânc am putut. Am facut glume, am râs, am forțat-o să nu se mai gândească la situația în care era / eram.

Știi cum e sa faci glume și să discuți despre vreme cu un muribund? Cumplit.. pentru că undeva, “in the back of your mind” te gândești că poate fi ultima oară când ai acea conversație cu acea persoană. Și vine momentul în care îți spui: sunt atâtea lucruri pe care vreau să le discut cu tine, atâtea întrebări pe care poate nici măcar nu le știu la care numai tu îmi poți oferi un răspuns, atâtea certuri pe care vreau să le avem… Mai sunt atâtea lucruri pe care trebuie să le facem împreună, să bocim la nunțile fiilor noștrii, să fugim la maternitate când se naște primul nepot, să râdem una de alta că am îmbătrânit ca două fosile de care râdeam când eram tinere.

Și atunci te apucă din nou furia; la modul că-ți vine să spargi tot ce prinzi și tot nu crezi că va fi suficient. Pentru că te simți devastat, neputincios și până la un punct inutil.

 Tinerii nu ar trebui să moară; au încă un cuvânt de spus, copii de crescut, nepoți de alintat și nurori de stresat. Dar viața are un simț al umorului interesant. Iar dacă este un bărbos acolo sus… va avea a dracului de multe explicații de dat când ajung la marea lui judecată. Eu oricum îmi fac propriul Rai aici…promisiuni de Câmpii Eliziene pe care m-oi plimba cand mă descompun nu mă încălzesc așa că… păzea că ajung eu și la tine…

Problema cu bolile astea care te omoară încet și sigur este că au o perioada “bună”. Perioadă în care în ciuda unor mici probleme bolnavul pare că se reface… și apoi… vine RMN-ul de verificare cu un pronostic “vesel” : tumora nu numai că s-a refăcut dar e și ceva mai dodoloață, starea de bine va mai dura câteva săptămâni, apoi o să se stingă încet încet.

Și pică iar cerul pe tine: ce mama dracului înseamnă câteva săptămâni? Și iar ești furios… și începi să crezi ca nu te vei obișnui niciodată cu situația care se așterne în fața ta. Cum adică nu o să mai am soră? Cum adică nepoții mei vor crește fără mamă? În care univers chestia asta e ok?

Și te gândești ce ai putea sa faci… știți cum e să cauți informații despre îngrijirea paliativă pentru cineva care nu a împlinit încă 35 de ani? Daca da… atunci știți exact cum m-am simțit… dacă nu.. sper să nu știți niciodată. Cumplit nici măcar nu începe să acopere plaja de sentimente pe care le experimentezi… dar o faci, pentru că parcă nu vrei ca nepoții tăi să-și vadă mama murind acasă.

Asa că înduri durerea în diferitele ei forme… de la nasoală la insuportabilă la “ești dracului destul de adânc îngropată ca să pot să respir?” și viața își urmează cursul… și aștepți cu inima cât un purice telefonul care te va anunța că ai ajuns pe ultima sută… și apoi aștepți ultima suflare, ca să poți firește începe să urli… la lună, la divinitate, la cer…

Așteptarea asta omoară încet încet spiritul supravietuitorilor, pentru ca e perioada in care iti continui viata incercand sa nu te gandesti ca lumea ta se va face farame… ca vei avea de sustinut 2 copii care nu au cum sa priceapa ce naiba s-a petrecut, mama masii noi ca adulti nu pricepem, ce am putea cere unor prunci?

 În același timp te saturi de mascarada pe care o jucați: ea se face că nu știe cât de gravă e de fapt situația, voi vă faceți că nu știți la fel… și pare că viața continuă… numai că nu continuă, stă suspendată într-o stare de așteptare… infect sentiment…

Discuțiile pe care le-am purtat cu sora mea în ultimele luni ale ei de viață s-au dus din derizoriu, la lucruri ceva mai importante, la a mă întreba de 10 ori același lucru pentru că a uitat ce i-am spus cu 10 minute în urmă.

Cred că ultima oară când a fost cât de cât sora mea, cea pe care o știam, a fost de ziua ei… a făcut 35 de ani. Apoi, a urmat declinul…

Și până la urmă a venit și un nou șut în coaie… un al doilea RMN “de control” ce a venit cu un pronostic sumbru cel puțin:câteva săptămâni.

Ne-am pregătit fiecare cum a putut pentru ceea ce știam deja toți că va fi ultimul ei Crăciun. Numai că Ioana noastră, cea veselă și care făcea prăjituri nu mai avea să fie acolo. Boala a decis să îi ia cel mai de preț lucru, ceea ce o făcea ea, intelectul. Pierderile clare de memorie, confuzia, au dus la prezența ei fizică și cam atât. Nici nu știi ce e mai greu.

Eu personal,m-am simțit paralizată de durere. Neputința de a-mi ajuta propria soră, a fost și este de nesuportat.

Degradarea pe care o resimte bolnavul este cea care rupe încet și sigur bucăți din inimile celor dragi.

Am vorbit pentru ultima oară cu ea pe 27 decembrie. M-a sunat cu ajutorul mamei să-mi ureze “La mulți ani!” de ziua numelui. M-a intrebat ce mai face “albăstrel”… și binențeles a mai rupt încă o bucată dintr-un suflet care oricum era ferfeniță.

Am ajuns la momentul internarea la paliative pe 6 ianuarie. Deja nu se cheamă că mai aveai cu cine discuta. E greu să recunoaștem, dar bulgărele de zăpadă pornise la vale și nu mai putea fi oprit. Oficial, sora mea, cea care m-a scos din minți de atâtea ori nu mai era acolo.

Se ridică cred întrebarea:Cum? Cum voi găsi o modalitate de a trăi într-o lume în care ea nu mai e? Nu am fost extraordinar de apropiate… distanța dintre noi în ani a făcut oricum târzie apropierea noastră, apoi altele ne-au ținut mai departe, dar era acolo… știam că dacă va fi nevoie va fi acolo… știam că va veni fugind să-și cunoască nepotul, ceea ce s-a și întâmplat, acum nu mai e nimic… durerea ajunge să-ți paralizeze sufletul până nu mai rămâne nimic… doar vid… te simți incapabil să mai simți ceva.

Pe 17 seara a venit și vestea pe care o așteptam cu toții… Ioana nu mai era…

Mă duc să mă culeg de pe jos… ne mai auzim….

This entry was posted on Wednesday, December 23rd, 2015 at 8:14 pm and is filed under Personale. You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 feed. You can leave a response, or trackback from your own site.

Post a Comment



Subscribe without commenting

Copy Protected by Chetan's WP-Copyprotect.